mirosuri, gusturi, senzaţii – diary entry

Când S. descrie vinuri, mirosurile şi gusturile despre care vorbeşte (şi care fac să-ţi plouă-n gură) sunt mirosuri şi gusturi de altceva decât vin. Oare vinul se preface pe papila omului că e ciocolată cu cireşe? Am citit odată o nuvelă (oare a lui Cortazar?) din care nu-mi mai aduc aminte decât o încăpere mobilată cu obiecte care arătau, toate, a altceva decât erau – o lampă în formă de gâscă, un scaun în formă de… habar nu mai am care erau obiectele, şi mi-e lene să caut nuvela. Îmi amintesc doar senzaţia de lipsă de autenticitate şi de kitsch pe care se străduia să ţi-o genereze textul. Ceea ce nu se aplică, desigur, descrierii vinurilor, sau asociaţiilor mentale ale senzaţiilor în general. Dar m-am trezit că, undeva, mintea mea a cuplat prefăcătoria obiectelor că sunt altceva cu asociaţiile pe care mi le aduc anumite senzaţii. Castravetele de mai deunăzi, dintr-o salată de cantină fără nimic remarcabil, s-a prefăcut cale de un „cranţ” că e o bucată de pepene roşu, care la rândul lui a adus cu sine o bătaie de inimă entuziastă şi emoţionată, identică celei provocate de cotul de drum de la ieşirea din Mangalia, când ştii că aproape ai ajuns la izvorul lui acasă. În dulap, o pălărie de pai s-a hotărât să simuleze mirosul dulceag-răpciugos al pânzei de cort împăturite încă umedă. Am un prieten drag care îşi plantase cândva iarbă pe cei zece centimetri lăţime ai balconului său franţuzesc, fiindcă senzaţia de iarbă sub degetele răşchirate de la picioare îi aducea cu sine sentimentul libertăţii absolute. Toate bucuriile astea madlenice, evocând o bucurie veche, sunt nişte prefăcătorii ordinare şi minunate. Fiindcă, de fapt, şi cotul de drum de la Mangalia nu face decât să se prefacă a fi acelaşi cot de drum şi inima nu face decât să anticipeze-simuleze un entuziasm de hăt-departe. Uneori îi reuşeşte în mod spectaculos. Alteori nu. Deşi, trebuie să recunosc, în ciuda raţionalismelor mele deconstrucţioniste: senzaţia ierbii, chiar închisă între patru ziduri de curte interioară de oraş, gudurându-se printre degetele de la picioare, îi oferă minţii o libertate nesperată. Mă bate gândul să inventez covoare de gazon de vândut pentru porţiunile de dedesubtul birourilor. Un fel de ocean al fericirii în miniatură, de uz personal. Întreţinerea ar fi dificilă, dar cred că merită.